• duminică, 28 octombrie 2012

    Iarta!


    vineri, 19 octombrie 2012

    Când duhul meu


    Când suntem în stări de înalte binecuvântări duhovniceşti ca ale ucenicilor Domnului la Schimbarea Lui la Faţă de pe Muntele Taborului, desigur că am dori mereu şi mereu să rămânem 
    acolo, să ne facem acolo colibe şi să nu mai coborâm niciodată în văile îndurerate şi pline de frământări ale acestor preocupări de pe pământul acesta – multe dintre acestea fiind atât de deşarte – şi între care ne zbatem adeseori ca peştele pe uscat. Desigur că starea noastră pe Muntele Fericirilor sau în înălţimile rugăciunii, sau în ale marilor haruri, noi am vrea să nu se mai sfârşească niciodată. Dar, cât suntem încă în lumea aceasta, trebuie să coborâm iarăşi şi iarăşi în mijlocul semenilor noştri şi-n mijlocul datoriilor noastre, pentru ca, cu puterea pe care am primit-o când eram sus, să lucrăm pentru ajutorarea şi mântuirea celor care încă n-au ajuns să cunoască niciodată astfel de stări cum am gustat noi lângă Domnul nostru, între fraţii noştri şi-n mijlocul revărsărilor Sale de har. Şi numai după ce vom face totul pentru ca semenii noştri de-aici să afle şi ei ceva din bucuriile cereşti, numai după aceea vom putea ajunge pe totdeauna la fericirea veşnică lângă Domnul nostru Iisus, acolo de unde duhul nostru – legănat între cerurile iubirii, între ale cântării, între ale desfătărilor luminii şi bucuriilor veşnice – nu va mai trebui să se întoarcă iarăşi niciodată aici unde am gustat atât de adesea şi-atât de amar din suferinţa, din deznădejdea, din singurătatea şi din durerile acestei lumi.
    Să ne facem, deci, scumpii mei fraţi şi surori, să ne facem cu toţii deplin şi fiecare datoria cât încă suntem pribegind prin lumea aceasta spre locul fericit din ceruri, unde suntem aşteptaţi şi unde vom primi o slobodă intrare numai după ce vom fi împlinit întocmai şi deplin faptele bune pentru care ne-a trimis Tatăl nostru cel Ceresc aici, în viaţa şi-n lumea aceasta. Cu puterea pe care-o primim în stările fericite, să ne rugăm Domnului să ne ajute ca să le răbdăm şi pe cele grele; şi cu lumina pe care-o primim pe munţii fericirilor să umblăm prin valea umbrei morţii, până ce vom ajunge pe totdeauna şi cu toţii în Ierusalimul cel dorit şi ceresc, în Patria noastră scumpă şi dulce care va fi cetatea bucuriilor noastre veşnice, lângă Domnul nostru şi lângă toţi cei iubiţi ai noştri. Amin.

    Când duhul meu se leagănă-ntre ceruri
    şi gândul meu se-nchină-ntre iubiri,
    şi graiul meu Te laudă-ntre lacrimi
    – de ce-mi sfârşesc aceste străluciri?

    De ce-ntorc iar spre câte-mi sunt străine
    din noru-Ţi luminos şi-nsingurat,
    de ce mă-ntorc de unde-s doar cu Tine
    şi unde n-am nimic de întrebat?

    De ce-mi sfârşeşte clipa strălucită,
    de ce se frânge-al inimii sfânt zbor,
    de ce cobor spre teama de ispită,
    de ce nu merg în sus de pe Tabor?

    …O, până când îmi vor sfârşi lucrarea
    ce tot mai sfântă vreau să Ţi-o închin,
    fă-mi tot mai sus şi tot mai lungă starea
    din care n-aş mai vrea să mai revin!

    Iar saltul când, Iisus, îmi vei desparte
    cântarea mea de trupu-n care-o sui
    mi-l fă uşor – ea-mi zboare fără moarte,
    iar el, nu ştiu…, ci doar să-l simt că nu-i…
    Traian DORZ, din «Cântarea, ca meditaţie»

    joi, 18 octombrie 2012

    De ce?



    - De ce în general, bisericile au ferestrele înguste şi înalte, iar geamurile sunt din sticlă mată?

    Pentru că Esenţialul îl găsim în Biserică, nu în afara ei.
    Pentru că la rugăciune trebuie să ne adunăm mintea nu să o risipim cu privelişti
     şi gânduri lumeşti.
    Pentru că frumuseţea unei Biserici nu este dată de aşezarea ei într-un peisaj mirific de care ochiul se bucură privind prin fereastră ci de oamenii frumoşi sufleteşte, care se adună la rugăciune în ea:
    **********************************************
    - De ce preotul îmbrăcându-se la slujbe cu veşminte scumpe propovăduieşte smerenia şi modestia? Nu există un dezacord între ceea ce face şi ceea ce spune?

    Veşmintele pe care le îmbracă preotul când slujeşte, nu sunt ale lui ci ale Bisericii, iar Biserica este a lui Dumnezeu.
    Dacă ar fi ale lui le-ar folosi tot timpul, nu numai în Biserică.
    În popor conştiinţă acestui lucru se manifestă atunci când oamenii se ating uşor de veşmintele preoţeşti, precum oarecând, femeia cu scurgere de sânge s-a atins de Veşmintele lui Hristos.
    Credincioşii ortodocsi ştiu că preotul nu poartă o haină oarecare, ci una “sfinţită”, adică închinată slujirii lui Dumnezeu.
    Hainele preotului sunt cele purtate pe sub veşminte şi în viaţa de zi cu zi. Dacă acele sunt foarte scumpe atunci putem vorbi de un dezacord între ce spune şi învaţă şi ceea ce face el însuşi.
    ************************************************

    - De ce trebuie neapărat să mergem la Biserică şi nu e suficient să ne rugăm acasă?

    Biserica este ridicată spre Slava lui Dumnezeu, este locul despre care Mântuitorul a spus: „Că unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor.”(Matei 18, 20).
    Mergem la Biserică pentru că acolo putem sta la Masa lui Dumnezeu, precum oarecând Sfinţii Apostoli, în Joia Mare la Cina cea de Taină. În toate Bisericile răsună chemarea: „Cu Frică de Dumnezeu cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi” pentru că: „Bine este cuvântat cel ce vine întru Numele Domnului, Dumnezeu este Domnul şi s-a arătat nouă”. Iar cel ce se apropie, pregătit fiind, primeşte Odorul Cel Nepreţuit: Sfâna Euharistie!
    Ce poate fi mai minunat decât aceasta?

    Cum putem spune că-l iubim pe Dumnezeu dacă îi ignorăm pe casnicii Săi (Efeseni 2,19), adică pe sfinţi?
    Cum putem spune că-L iubim pe Dumnezeu dacă nu mergem în Casa Lui (Ioan 14,2).
    Ce fiu bun şi ascultător uită de Casa Părintească?
    Ce este Biserica pentru noi, dacă nu "Acasa"?

    Ne dorim ca Dumnezeu să vină în casa noastră, în familia noastră, în inima noastră, dar a merge şi noi, la rândul nostru în Casa Lui ni se pare neesenţial sau prea obositor.
    Mântuitorul împreună Maica Sa şi Dreptul Iosif au călătorit cu bucurie câteva zile până la Ierusalim pentru a se închina la Templul zidit acolo, iar nouă astăzi ni se pare foarte obositor un drum de 10 minute până la Biserică, iar slujba lungă şi plictisitoare.

    Trebuie să ne rugăm în tot timpul şi în tot locul, dar mai ales în Biserică, iar prezenţa noastră la Sfintele Slujbe este o mărturisire a credinţei noastre, răsplătită din belşug cu „Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi Dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi Împărtăşirea Duhului Sfânt” ce se revarsă peste toţi care „cu credinţă cu evlavie şi cu frică de Dumnezeu intră de se roagă”!

    Cu dragoste Părintele Ciprian!

    http://www.facebook.com/parintele.ciprian

    10 porunci pentru soţiile ortodoxe


    * 1. Nu încerca să fii un dascăl pentru soţul tău. Cea mai bună cale de a-l schimba este să îl iubeşti ca pe tine însăţi şi să îl respecţi.
    * 2. Căsnicia este o taină constantă dar minunată, care ne ajută să ne descoperim adevăratul eu, lumea sufletului partenerului nostru, şi să îl cunoaştem pe Dumnezeu în biserica căminului nostru.
    * 3. Acceptă-ţi soţul aşa cum este el, cu slăbiciunile şi particularităţile lui, şi nu aşa cum ai vrea tu să fie. Familia este un teren în care ne antrenăm sufletele şi un pridvor de intrare în Rai.
    * 4. Încearcă să îţi înţelegi soţul. Nu uita că bărbatul gândeşte cu o logică pură, în timp ce femeia gândeşte sentimental, cu inima.
    * 5. Nu încerca să îţi impui punctul de vedere şi să îţi corectezi soţul. Luptă-te mai bine să te corectezi pe tine însăţi. „Dragostea trăieşte prin armonizarea contrariilor şi prin iertare." Nu te enerva.
    * 6. Cu credinţă, răbdare şi dragoste, toate greutăţile vieţii sunt biruite.
    * 7. Cel mai mare duşman al vieţii de familie este egocentrismul. Nu te va salva atacul asupra soţului, ci mai degrabă atacul asupra propriului egocentrism.
    * 8. Cel mai bun exemplu pentru copii este ca tatăl să o iubească pe mama, mama pe tata, iar copiii să îi vadă pe amândoi rugându-se şi mergând la biserică.
    * 9. Secretul păcii din familie este să fii capabil să ierţi, să iubeşti şi să respecţi.
    * 10. Căsătoria este „o mare Taină", care începe în Biserică şi se reînnoieşte prin Spovedanie, prin Sfânta Liturghie şi toate celelalte Taine ale Bisericii Ortodoxe şi ale credinţei trăitoare.

    miercuri, 17 octombrie 2012

    4 porunci pentru soțul ortodox


    Fii tandru!
    Soţul trebuie neapărat să dovedească în mod practic soţiei că o iubeşte. Firea femeii este atât de slabă, încât îndată ce vede că soţul arată o oarecare amabilitate unei alte femei, fie colegă de serviciu, fie prietenă, în sufletul ei se aprinde invidia. Nu pentru că ar fi o pornire pătimaşă, ci, din pricina dragostei ce i-o poartă soţului, doreşte ca acesta să-i aparţină în întregime. Mai mult, femeia devine invidioasă chiar dacă soţul arată dragoste mamei lui.

    Dacă îi spui: „Bine, dar este mama lui care l-a născut, l-a crescut, i-a fost alături atâţia ani!”, ea răspunde: „Da, dar o iubeşte pe ea mai mult decât pe mine!”. Toate femeile asta răspund. De aceea soţul trebuie, prin tandreţe, să găsească „butonul” de îmblânzire a soţiei. Noi, monahii, prin modul nostru de viaţă nu avem experienţa femeilor. Însă epitrahilul Sfintei Spovedanii ne-a dezvăluit foarte multe taine din sufletul femeii. Un alt lucru pe care îl constatăm este acela că femeia, după naşterea primului copil, nu mai doreşte atât rolul sexual al soţului, cât tandreţea şi afectivitatea acestuia. De aceea, soţul trebuie să cunoască acest lucru şi să fie tandru cu soţia sa.
    N-o mustra faţă de alţii!
    Niciodată nu trebuie ca soţul să-i facă observaţie soţiei în prezenţa altora, pentru că de multe ori, din egoism, soţii îşi mustră soţiile mai ales în prezenţa propriilor rude. Sau, dacă soţia dă telefon soţului la serviciu, acesta să nu-i răspundă răstit: „Lasă-mă, n-am timp acum!”, vorbindu-i cu asprime. Ci să-i spună: „Iubito, am treabă acum, însă te voi suna eu puţin mai târziu”. Soţia trebuie să ştie întotdeauna că soţul o iubeşte şi se gândeşte la ea în orice clipă, trebuie să simtă că în inima lui ea este pe primul loc. Când soţia va înţelege şi se va convinge că soţul o iubeşte, atunci devine de bunăvoie aşternut picioarelor lui, gata de orice jertfă.
    Nu-i ascunde nimic!
    Soţiei nu trebuie să-i ascundeţi nimic, pentru că va veni vremea când veţi fi descoperiţi. Să-i spuneţi totul şi să vă consultaţi cu ea în toate. Nu e bine ca soţia să afle cele ascunse ale voastre de la rude, de la colegi ori de la prieteni. Să ştiţi că firea femeiască este pururea bănuitoare, suspicioasă. Tot timpul se îndoieşte şi se întreabă: „Oare mă iubeşte soţul?” Iar dacă va găsi motive de suspiciune, devine fiară. De aceea, trebuie să ştiţi că singurul lucru care o poate cuceri şi poate uni familia este tandreţea. Soţul ideal nu o strigă pe soţie pe nume. După căsătorie, adevăratul nume la soţiei trebuie să fie doar „iubito”. Atunci cei doi vor fi cu adevărat trup şi suflet. Dacă îţi greşeşte cu ceva soţia, nu-i răspunde pe loc, atunci când eşti dominat de mânie; ci seara, în camera voastră, când veţi fi singuri, să-i spui cu blândeţe: „Ştii, iubito, azi m-ai întristat cu cutare lucru”. Iar dacă îi arăţi blândeţe îi va părea rău, va plânge şi îşi va cere iertare. Dacă soţul pleacă undeva şi „uită” să-i spună soţiei, iar aceasta află de la colegii de serviciu, de exemplu, atât de mare este rana sufletească pricinuită de faptul că nu este ea prima căreia soţul să-i spună despre acest lucru, încât cu greu îşi revine. Este nevoie, deci, de multă atenţie. Dacă soţia va înţelege că soţul îi este alături, atunci este capabilă de orice jertfă. Firea feminină are nevoie de cea a bărbatului. Vedeţi, chiar şi la mănăstirile de maici, dacă nu există un duhovnic bun, singure nu pot spori. Întotdeauna firea femeiască are nevoie de sprijinul firii bărbăteşti.
    Rugaţi-vă, spovediţi-vă, împărtăşiţi-vă împreună!
    Aşadar, pe cât puteţi, trebuie să vă rugaţi împreună acasă. Rugăciunea făcută în comun uneşte familia. Dacă puteţi, dimineaţa rugaţi-vă împreună, iar seara faceţi împreună Pavecerniţa. E bine ca soţii să se spovedească la acelaşi duhovnic şi să se împărtăşească la aceeaşi Sf. Liturghie, să meargă amândoi la aceeaşi biserică. Acesta este un lucru care îi uneşte foarte mult.
    Părintele Efrem Vatopedinul

    luni, 15 octombrie 2012

    Ca o oaie mută şi fără de glas


    „Chinuit a fost, dar S-a supus şi nu Şi-a deschis gura Sa, ca un miel spre junghiere S‑a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa“ (Isaia 53, 7).
    În capitolul 53, versetul 7 de la Isaia, Mântuitorul, în suferinţele şi pătimirea Sa, este asemănat cu o oaie ce stă mută înaintea celui ce o tunde şi nu-şi deschide gura sa.
    Asemănarea Mântuitorului cu oaia este plină de învăţătură pentru noi.
    Întâi şi întâi, această asemănare ne îndeamnă stăruitor să ne gândim la răbdarea Mântuitorului. Răbdarea Prea Scumpului nostru Mântuitor este arătată în chipul oii care stă mută înaintea tunzătorului ei.
    Domnul a fost adus în faţa „tunzătorilor“ şi a stat liniştit ca o oaie. N-a grăit nimic. Cât de răbdător a fost Domnul în faţa lui Pilat, în faţa lui Irod, în faţa lui Caiafa, în faţa crucii şi pe cruce! Nici o evanghelie nu ne spune că ar fi scos vreun strigăt de nerăbdare când suferea cumplit din pricina răutăţii omeneşti.
    Pilat îi zise: „Nu răspunzi nimic? Uite ce grăiesc osânditorii Tăi…“
    Dar Domnul nu răspunde… El rabdă şi tace până la sfârşit.
    În faţa acuzatorilor şi duşmanilor, Domnul a stat „ca o oaie mută şi fără de glas“. El n-a învinuit pe nici unul dintre ei de cruzime şi nedreptate. Ei Îl hulesc – El tace. Ei ridică martori mincinoşi – El nu răspunde.
    Măcar când L-au scuipat, trebuia să vorbească (după judecata noastră). Dar El a tăcut.
    Însă nu. El tace, ca şi când n-ar auzi înjurăturile ­­lor. El nu Se plânge în faţa Tatălui Său.
    El n-avea decât să-Şi ridice ochii spre cer şi legiuni de îngeri ar fi alungat pe cruzii soldaţi plătiţi cu bani; o rază din aripa unui serafim – şi Irod ar fi fost mâncat de viermi şi Pilat, judecătorul cel nedrept, predat morţii.
    Dealul crucii putea să devină o gură de vulcan, spre a înghiţi întreagă mulţimea care stătea în jurul Lui, batjocorindu-L şi luându-L în râs.
    Însă nu. Aici n-a fost arătarea puterii Lui, ci arătarea răbdării Lui.



    “Toată Scriptura de Dumnezeu este insuflată (II Tim 3, 16)”


    Autorul Sfintei Scripturi este Dumnezeu Însuşi. Dumnezeirea a scris această Carte prin insuflare, prin inspiraţie; Duhul Sfânt a inspirat pe scriitorii Bibliei, adică i-a însufleţit şi le-a dat în gând să scrie adevărul cel veşnic şi descoperirea lui Dumnezeu.
    Toate cele Trei Persoane din Sfânta Treime au lucrat la scrierea Sfintei Scripturi: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Tatăl şi Duhul Sfânt au lucrat prin inspiraţie, iar Fiul “a lămurit Scripturile”, coborându-Se în chip văzut pe pământ. Scripturile sunt pline de dovezi despre inspiraţia lor divină. În atâtea şi atâtea locuri se spune prin Vechiul Testament că Dumnezeu a dat ordin să se scrie cuvintele şi poruncile Lui.  ”Şi a zis Domnul către Moise:  Scrie lucrul acesta în Carte, ca să se păstreze aducerea-aminte; scrie cuvintele acestea, căci pe temeiul lor închei legământ cu tine şi Israel” (Ieşire 17, 14 şi 34, 27).
    “Du-te acum – a zis Domnul către Isaia proorocul – şi scrie aceste lucruri şi sapă-le într-o carte, ca să rămână până în ziua de apoi ca o mărturie în veci de veci” (Isaia 30, 8). “Ia-ţi hârtie de carte – a zis Dumnezeu către proorocul – şi scrie pe ea toate cuvintele pe care ţi le-am spus ţie cu privire la Israel şi cu privire la toate neamurile din ziua în care ţi-am vorbit, până astăzi (Ieremia 36, 2).
    În Apocalipsa, Dumnezeu a strigat de 14 ori pe Ioan evanghelistul, zicându-i: “Scrie cele ce vezi!”; “scrie în carte cele ce vezi!” (Apocalipsa cap. 1, 11).
    Tot atât de mult se poate adeveri cu citate din Biblie şi lucrarea Duhului Sfânt: “Duhul Domnului vorbeşte prin mine – zicea David proorocul – şi Cuvântul Lui este pe buza mea” (II Samuel 23, 2). “Căci nici o proorocie – zice Ap. Pavel – n-a fost făcută prin voia oamenilor, ci purtaţi fiind de Duhul Sfânt au grăit oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu” (II Petru 1, 21). “Toată Scriptura este de Dumnezeu insuflată şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea spre dreptate, ca să fie deplin omul lui Dumnezeu, spre tot lucrul bun şi desăvârşit” (II Timotei 3, 16-17).
    Iată tot atâtea dovezi care spun răspicat că Biblia este o Carte a lui Dumnezeu; o Carte pe care a scris-o Însuşi Dumnezeu. Ce lucru măreţ este acesta! Ce veste minunată este aceasta, să ai o Carte în care Dumnezeirea a scris tainele cerului şi tainele sufletului! Să ai o Carte pe care Dumnezeu ţi-a scris-o ţie, dragă cititorule, ca să afli răspuns la toate întrebările şi suspinările sufletului tău; să afli în ea tocmai ceea ce caută sufletul tău.
    Voi spune şi aici: vai, ce lucru dureros este un creştin ştiutor de carte care n-are această Carte a lui Dumnezeu şi nu citeşte în ea!
    Biblia este o Carte insuflată de Dumnezeu; o Carte a Dumnezeirii. Biblia – spune un învăţat creştin – este un deget al Dumnezeirii, care s-a plecat din cer şi a scris pe pământ; a scris o Carte minunată care va rămâne până la sfârşitul veacurilor. De aici, puterea ei, trăinicia ei, veşnicia ei.
    Nimic nu se poate asemăna cu Scriptura. Luaţi, spre pildă, o scrisoare omenească de aceeaşi dată cu Biblia. Ce mai găseşti într-o carte scrisă acum trei mii de ani? O rămăşiţă ciudată din vechime, un document mucegăit, bun de păstrat în muzeu, neavând nici o legătură cu noi, cu lumea de azi şi cu starea de lucruri de azi.
    Biblia, dimpotrivă, este Cartea zilei de azi. Este Cartea lui Dumnezeu, descoperirea Lui desăvârşită. Este glasul Lui vorbind fiecăruia dintre noi. Este Cartea pentru fiecare veac, pentru fiecare vârstă, pentru fiecare climă, pentru fiecare om, pentru fiecare stare socială: de sus, de jos, bogat, sărac, învăţat, neînvăţat, bătrân, tânăr; cu un cuvânt, pentru oricine. Vorbeşte într-o limbă aşa de simplă, că şi un copil o poate pricepe; şi totuşi aşa de adânc, încât şi mintea cea mai uriaşă n-o poate pătrunde.
    Mai mult, ea vorbeşte de-a dreptul inimii; atinge cele mai sensibile corzi ale ei şi ale fiinţei noastre sufleteşti. Se coboară până la cele mai ascunse rădăcini de cugetare şi simţire ale sufletului; ne judecă în totul-totului. Ea se potriveşte tot aşa de bine cu viaţa şi deprinderile veacului nostru, ca şi atunci când s-a scris. Viaţa marilor oraşe de astăzi se oglindeşte tot aşa de bine în paginile ei sfinte, ca odinioară Tirul şi Babilonul.
    Cerul şi pământul vor trece, dar Biblia nu, pentru că în ea este Cuvântul lui Dumnezeu.

    joi, 11 octombrie 2012

    Dragoste neconditionata

    Dragoste neconditionata 

    Proprietarul unui magazin batea un ultim cui pentru a fixa o mica bucata de lemn în dreptul usii de la intrare: "Catelusi de vânzare". Si cum astfel de anunturi au darul sa trezeasca foarte usor curiozitatea copiilor, nu dupa multa vreme, în magazin intra un baietel. 

    - Cât costa un catelus? - îl întreba baietelul pe vânzator. 
    - Depinde, raspunse acesta, între 30 si 50 de dolari. 
    Baietelul baga mâna în buzunar si scoase ceva maruntis. 
    - Am doi dolari si jumatate. Îmi dati voie sa-i vad? 

    Vânzatorul zâmbi întelegator si fluiera scurt. De dupa tejghea aparu Lady, îndreptându-se grabita spre stapânul ei, urmata fiind de cinci catelusi. Unul dintre ei ramase mult în urma. Baietelul observa imediat ca puiul avea un handicap la una dintre labutele posterioare. 

    - Ce are catelusul? - se interesa el la vânzator. 
    Barbatul îi spuse ca dupa afirmatiile veterinarului, catelusul avea o malformatie din nastere si avea sa schiopateze toata viata. 

    - Pe asta vreau sa-l cumpar! - exclama baietelul. 
    - Nu, nu trebuie sa-l cumperi. Daca într-adevar vrei sa-l iei, ti-l dau pe gratis. 

    Baietelul se întrista, îl privi pe vânzator drept în ochi si spuse clar si raspicat: 

    Nu vreau sa mi-l dati pe gratis! E la fel de valoros ca oricare dintre fratii lui si va voi plati integral pentru el. Va voi da acum doi dolari si jumatate si câte 50 de centi în fiecare luna pâna voi reusi sa-l achit

    Barbatul insista: 

    - Nu pot sa cred ca vrei sa-l cumperi! Niciodata nu va fi în stare sa alerge, sa sara si sa se joace la fel ca ceilalti catelusi. 

    Baietelul se apleca si-si sufleca pantalonii, lasând sa se vada un dispozitiv metalic care-i sustinea piciorul stâng. 

    - Domnule, nici eu nu prea pot sa alerg, iar catelusul acesta are nevoie de cineva care sa-l înteleaga. 

    Stapânul catelusilor îsi musca buza inferioara, încercând sa-si stapâneasca lacrimile. 

    - Fiule, ma rog si sper ca fiecare dintre acesti catelusi sa aiba parte de un stapân ca tine. 



    În viata nu conteaza CINE esti, ci conteaza daca cineva te apreciaza pentru CEEA CE esti, acceptându-te asa cum esti si iubindu-te neconditionat. 

    sursa

    Comorile care rămân veşnic

    Comorile care rămân veşnic 

    1. La capătul timpului nu ne mai rămân decât amintirile scumpe, jertfele iubirii şi mulţumirea binefacerilor; pe toate celelalte le pierdem sau le uităm pe totdeauna. 

    2. Iubire, numai tu afli totdeauna ceva să lauzi, ceva să dai, ceva să mângâi, ceva să înfrumuseţezi, ceva să dezvinovăţeşti, ceva să înalţi. Iubire, numai tu poţi ceea ce nimeni altcineva nu poate, ştii ceea ce nimeni altcineva nu ştie, ierţi ceea ce nimeni altcineva nu poate ierta şi birui ceea ce nici o altă putere din lume nu poate birui. 

    3. Nu te uita niciodată înapoi decât pentru a şti să vezi mai bine înaintea ta, nu te odihni niciodată decât pentru a-ţi relua şi mai harnic munca ta şi nu te opri decât pentru a te arunca şi mai cu avânt înainte. Până ce vei ajunge la Ţinta fericită a mântuirii tale. Atunci să stai. 

    4. Doamne Iisuse, Soţul şi Mântuitorul Scump al inimii mele, binecuvântată este Taina cerească ce ne-a unit, făcându-ne pentru totdeauna unul: Butuc şi mlădiţă, Trunchi şi ram, astfel că rădăcinile noastre se împletesc sub pământ, iar mugurii noştri sub cer. 
    Seva Ta se ridică în roadele mele, iar respiraţia rugăciunii mele se coboară în inima Ta. Binecuvântare veşnică Tainei care a făcut această desăvârşită părtăşie! 

    5. Să nu regreţi niciodată bunele hotărâri, oricât de repede le-ai luat aici, chiar când ele cer un preţ greu. Greul lor trece, dar bunele hotărâri care te-au dus la făptuirea binelui rămân asigurări spre o răsplată netre­cătoare. 

    6. Regăseşte mereu puterea de a duce la îndeplinire orice hotărâre bună pe care ai luat-o fără să te laşi niciodată oprit de piedici, descurajat de potrivnici, ori doborât de nereuşită. 
    Nu te opri decât atunci când ai reuşit să închei bine un lucru pe care l-ai început şi bucură-te totdeauna în faţa lui Dumnezeu, spre a-I face şi Lui bucurie… Fii fericit cu Domnul numai atunci când El este fericit cu tine. 

    7. Noi, cei care ne-am predat în Mâna Domnului via­ţa, nu mai suntem nici în mâinile sorţii, nici în ale oamenilor, nici în ale vrăjmaşilor noştri, ci suntem pentru totdeauna în Mâinile bune şi puternice ale iubirii lui Dumnezeu. 
    Şi soarta, şi oamenii, şi vrăjmaşii noştri sunt în Mâinile Lui. Nimeni şi nimic nu ne mai poate face nici un rău cât rămânem în aceste Mâini dumnezeieşti. 

    8. Conştiinţa este în noi Sfânta Sfintelor din templul nostru duhovnicesc, sanctuarul nostru cel tainic, locul nostru sfânt în care nu trebuie să lăsăm să pătrundă nimic necurat, niciodată. Conştiinţa noastră trebuie să ne fie nouă altarul pe care să nu-l spurce nimic, respiraţia care să nu fie sugrumată niciodată, clopotul pe care să nu-l poată da nimeni jos din turnul cel înalt al personalităţii noastre. 
    De înştiinţările ei totdeauna să ascultăm! 

    9. Biserica este Mireasa cea curată a lui Hristos. Nimeni nu trebuie s-o logodească cu alt soţ. 
    Nici să o robească altui stăpân, nici să o supună altui împărat. 
    El trebuie să fie Soţul ei, Stăpânul ei, Împăratul ei. Nimeni nu trebuie să uite că ea a promis: Eu sunt a Prea­iubitului meu, întreagă şi pe totdeauna (Cânt. Cânt. 7, 10). 
    Cine strică dragostea asta va fi blestemat pe veci. 

    10. Pentru un credincios adevărat, care este fiul cerului, moar­tea este ceea ce era pentru el în copilărie poarta casei părinteşti. Pe uliţă, mergând spre casă, erau câini, erau ţigani răi, erau primejdii care îl puteau ajunge până la poartă. 
    Dar, o dată ajuns, ce fericită era pentru el poarta casei! Intrat pe ea, el era scăpat de orice primejdie. 
    Tot aşa vom fi după ce vom trece de poarta morţii, în Casa noastră fericită şi ocrotitoare. 

    11. Spre Cetatea Poeziei nu poţi merge pe urmele altora decât foarte puţin. Îndată trebuie să-ţi afli drumul tău propriu. Şi încălţămintea ta de aur. Şi urma ta prin rouă. 
    Lumina urmelor tale s-o laşi numai pe un teren virgin, pe unde n-a mai călcat nimeni niciodată. Numai urmele lui Iisus să le cauţi. 
    Ale nimănui altcuiva. 

    12. Hristos are numai fii unici. Nu are nici măcar doi la fel. 
    Fiecare e frumos, dar fiecare este altfel decât ceilalţi. Toate operele lui Dumnezeu sunt numai exemplare originale, fără còpii, nici una nu este o copie a alteia. Într‑un codru întreg nu sunt două frunze absolut la fel. Într-un câmp de iarbă sau de flori, nu sunt două fire absolut la fel. 
    Aşa sunt copiii lui Dumnezeu, aşa sunt operele Celui desăvârşit şi unic. 

    13. O, Mama dulce şi Sfântă a Domnului Iisus! 
    Cum îi va fi legat ea degetul sau picioruşul împuns sau rănit la lucru sau la joacă… 
    Cum Îl va fi sărutat să-I treacă durerea şi cum Îi va fi şters ea cu dragoste lacrimile când plângea… 
    Când va fi căzut alergând, cum Îl va fi ridicat de cu drag, spălându-I cămăşuţa şi mângâindu-I locul lovit… 
    Cum va fi vegheat nopţile la căpătâiul Lui bolnav şi cum va fi tremurat ea de teamă pentru El, ca mama cu un Singur Copil Preasfânt şi drag! 
    Ca mama căreia îi era încredinţat să crească pe Fiul lui Dumnezeu. Şi căreia, pentru a avea de El atâta grijă câtă trebuia, i-a fost dat ca Fiu al ei. 
    O, Dumnezeule Slăvit, cum ai binecuvântat-o Tu! 
    O, arhanghel slăvit, cum te-ai închinat tu înaintea ei! 
    O, om nesocotit care nu vorbeşti cu un respect sfânt despre ea, şi nu-i dai plecăciunea cuvenită ce osândit vei fi! 

    14. Binecuvântate să fiţi voi, bucurii ale noastre cu Iisus Domnul nostru, şi voi, suferinţe ale noastre cu El! Acum mi se pare că n-a fost nimic pământesc în voi în toate, ci numai un vis fericit, numai o sărbătoare de primăvară, numai o cunună cerească. 
    O, dulce Iisuse scump, ce fericire că Te-am cunoscut!

    sursa:Traian Dorz

    duminică, 7 octombrie 2012

    Sfânta Muceniţă Hristina 24 iulie (6 august)



     În cetatea Tirului era un bărbat de neam mare, cu numele Urban, care avea stăpînirea ighemoniei. El avea o fiică, fecioară tînără, care din anii tinereţii sale a cunoscut peDumnezeu, Ziditorul său, punîndu-şi sufletul pentru El şi răbdînd cu bărbăţie multe munci cumplite. Cînd s-a născut aceasta, părinţii i-au pus numele Hristina şi aceasta nu după înţelegerea elinească, ci după purtarea de grijă a lui Dumnezeu; căci singur numele acela însemna mai înainte, oarecare proorocie. Această fecioară, venind în vîrstă, avea să fie creştină şi roabă, mireasă şi muceniţă a lui Hristos. Ea, de la vîrsta de unsprezece ani, şi-a arătat frumuseţea feţei ei celei minunate, căci nu era între fecioare vreuna, care să semene cu ea la frumuseţe. Deci, vrînd tatăl ei ca să o păzească de vederea omenească, i-a rînduit petrecerea ei în palatul cel mai înalt, dîndu-i slugile cele mai bune.
    El, ducîndu-i zeii săi cei de aur şi de argint, i-a poruncit să se închine lor şi în toate zilele să le aducă jertfe. Mulţi din cei de bun neam şi bogaţi, auzind de frumuseţea acestei fecioare, doreau s-o ia spre însoţire fiilor lor şi rugau pentru aceasta pe tatăl ei. Dar Urban le răspundea: "Nu o voi da nimănui pe fiica mea, ci o voi dărui zeilor mei, pentru că mult au iubit-o milostivii; deci, fecioara va petrece pentru dînşii, slujindu-le totdeauna".
    Fecioara Hristina, crescînd cu anii şi înţelegerea, a început a veni la cunoştinţa adevărului, Dumnezeu luminîndu-i şi înţelepţindu-i mintea cu darul Său. Pentru că, privind prin fereastră la cer şi la luminătorii cei cereşti, cunoştea pe Ziditor. Deci, ea, nesocotind pe idolii cei fără de suflet, nu putea să li se închine. Ci, privind în sus spre răsărit, suspina şi plîngea, grăind în sine: "Pînă cînd inimile omeneşti vor petrece întunecate şi pînă cînd cugetul lor cel neînţelegător nu va privi spre Domnul Dumnezeu,Cel ce a făcut cerul şi pămîntul şi l-a împodobit cu această podoabă nevăzută?"
    Astfel socotind în sine, a început a se închina adevăratului Dumnezeu, Cel ce petrece în cer şi se ruga Lui cu lacrimi, ca să i se facă cunoscut spre a-L cunoaşte desăvîrşit pe Acela, de a Cărui dragoste i se aprinsese inima. Petrecînd multe zile în rugăciuni şi în postire, s-a învrednicit cercetării lui Dumnezeu; pentru că i s-a arătat îngerul Domnului şi a însemnat-o cu semnul Sfintei Cruci. Îngerul a numit-o mireasă a lui Hristos şi a înţelepţit-o desăvîrşit în cunoştinţa lui Dumnezeu; iar pentru nevoinţa cea pătimitoare, i-a spus că de trei muncitori va fi muncită, pentru Dumnezeu cel în Treime. Deci, a întărit-o spre nevoinţă, dîndu-i pîine curată să mănînce, fiind ea flămîndă de postire.
    După acea îngerească arătare, fecioara se veselea cu duhul şi se bucura în Dumnezeu, Mîntuitorul său, mulţumindu-i că a cercetat pe roaba Sa prin trimiterea sfîntului înger. De atunci, ea a început mai cu căldură a-şi întinde către Domnul rugăciunile sale şi a se îndulci de dragostea Lui. Umplîndu-se de rîvnă, a început a sfărîma idolii cei de aur şi de argint, zdrobindu-i în bucăţi pe cîte unul şi aruncîndu-i jos de pe fereastră în uliţă. A doua zi, cei ce treceau, adunau pentru ei aurul şi argintul cel sfărîmat.
    Într-una din zile, ighemonul Urban, vrînd să cerceteze pe fiica sa şi să se închine zeilor săi, s-a suit în palatul cel de sus. Dar, nevăzîndu-şi idolii, întrebă pe Hristina: "Unde sînt zeii?" Iar ea tăcea. Chemînd slugile, le-au întrebat de zei; iar ele i-au spus, ceea ce a făcut fiica sa zeilor. Umplîndu-se el de mînie, a început a bate pe fecioară peste obraz, zicîndu-i: "Ticăloaso, ce ai făcut zeilor?" Iar ea nu voia să-i răspundă. După aceea, sfînta, deschizîndu-şi gura, a mărturisit pe Unul adevăratul Dumnezeu, Cel ce petrece în cer, pe Ziditorul a toate, iar pe cei ce se numeau zei, fiind făcuţi din aur şi argint, i-a numit diavoli şi idoli fără simţire, spunîndu-i cum i-a sfărîmat cu mîinile sale.
    Atunci Urban, umplîndu-se de mai multă mînie, a tăiat cu sabia pe toate slugile. Iar pe fiică a început s-o muncească cu diferite munci. Mai întîi a bătut-o fără cruţare cu vergi şi vine de bou, apoi a legat-o şi a aruncat-o în temniţă. Înştiinţîndu-se maica ei de acest lucru, a alergat la dînsa, plîngînd şi tînguindu-se, şi o îndemna să se lepede de Hristos şi să se întoarcă la zeii părinteşti. Dar muceniţa lui Hristos, nici nu voia să audă cuvintele maicii sale, ci mai ales se lepăda chiar de dînsa singură, zicînd: "Să nu mă numeşti pe mine fiica ta. Nu ştii oare că am numele lui Hristos, pe Care nimeni din neamul vostru nu s-a învrednicit a-L cunoaşte? Eu acum nu sînt din neamul vostru, ci din al lui Hristos, cu numele şi cu lucrul; pentru că m-am unit cu Hristos, Împăratul cel ceresc. Aceluia-I sînt roabă şi fiică şi El îmi este tată şi maică şi stăpîn". De aceea, maică-sa plîngea mult şi nesporind nimic, s-a mîhnit.
    Trecînd noaptea şi sosind ziua, Urban, fiind pornit de diavol spre răutate şi uitînd dragostea cea firească către fiica sa, a şezut la judecată, vrînd să muncească pe Sfînta Hristina, nu ca pe o fiică a sa, ci ca pe o străină şi mare făcătoare de răutate. Sfînta fiind scoasă din temniţă la judecată, multe femei văzînd-o pe ea, ziceau: "Dumnezeul roabei Tale, Hristina, ajută-i, căci la Tine a alergat!" Deci, Hristina, mieluşeaua lui Hristos, stătea înaintea lui Urban, nu ca înaintea tatălui ei, ci ca înaintea unui muncitor şi a unei fiare mîncătoare de trupuri.
    Urban a început a o momi pe dînsa, zicîndu-i cu vicleşug: "Mi-e milă de tine, fiica mea, şi mă rog ţie, apropie-te de zeii noştri cei mari şi să le aduci jertfă cu mine, ca să te miluiască şi să-ţi ierte păcatul tău, pe care l-ai făcut. De nu vei face aceasta, apoi nici eu nu te voi milui şi nu te voi numi fiica mea". Sfînta a răspuns: "Mare bucurie îmi vei face, de nu mă vei numi fiica ta; pentru că am ca tată pe Ziditorul meu". Urban, aprinzîndu-se de mare mînie, a poruncit să o spînzure pe fecioară la muncire, să-i strujească cu fiare ascuţite şi să-i zdrobească curatul ei trup cel fecioresc. Atît i-au strujit trupul ei, încît i se vedeau oasele goale.
    După ce au dezlegat-o de la muncire şi a văzut carnea sa zdrobită şi căzută de pe dînsa, zăcînd pe pămînt, ea, adunînd-o, a aruncat-o în obrazul tatălui său, zicîndu-i: "Iată, mănîncă carnea fiicei tale!" El, mîniindu-se mai mult, a întins pe sfînta pe o roată de fier şi, aprinzînd foc sub dînsa, a poruncit să toarne pe trupul ei untdelemn fiert. Astfel, învîrtind roata, o trecea prin foc şi fecioara se frigea ca un peşte sau ca nişte carne de mîncare. Deci, nu era cu putinţă firii omeneşti şi mai ales celei femeieşti, să fie într-o muncă ca aceea; dar Dumnezeu îi ţinea viaţa roabei Sale şi o întărea pe dînsa, spre mărirea numelui Său cel Sfînt şi spre ruşinarea păgînilor.
    Sfînta Hristina, fiind astfel muncită, slăvea pe Dumnezeu şi se ruga către El; iar sfinţii îngeri stăteau nevăzuţi înaintea ei, uşurîndu-i durerile. Apoi, fără de veste, ieşind o văpaie mare de foc, cu porunca lui Dumnezeu, s-a repezit la acei păgîni, care stăteau împrejur, şi a ars ca la o mie din ei. Urban, neştiind ce să-i mai facă ei, a poruncit să o arunce în temniţă. Sfînta rugîndu-se, i s-a arătat îngerul Domnului şi a tămăduit-o de răni, făcînd-o sănătoasă peste tot trupul şi i-a dat ei hrană pe care i-o adusese. Astfel s-a întărit muceniţa şi lăuda pe Dumnezeu.
    După aceasta, tatăl ei a poruncit s-o arunce în mare; iar slujitorii, luînd pe roaba lui Hristos, au pus-o în corabie şi au dus-o departe de mal. Deci, legîndu-i o piatră mare de grumaz, au aruncat-o în apă. Dar sfînta, sprijinindu-se de mîinile Celui fără de trup, umbla pe ape ca pe uscat. Marea aceea i-a fost ei scăldătoarea Sfîntului Botez, pe care o dorea, şi un nor luminos a umbrit-o pe ea şi s-au auzit cuvinte de sus, grăindu-se deasupra ei, adică numele Preasfintei Treimi, după săvîrşirea Sfîntului Botez.
    Ea a văzut pe Domnul arătîndu-i-se şi zicîndu-i cuvinte aducătoare de bucurie. Deci, ieşind la uscat, s-a arătat înaintea feţei tatălui său şi l-a înspăimîntat. Pentru că păgînul se mira şi se înspăimînta, văzînd pe sfînta fecioară, ieşind vie din mare. Văzînd el atîtea minuni, nu cunoştea puterile lui Dumnezeu, ci socotea că aceea este vrajă. Atunci el a poruncit s-o arunce în temniţă, vrînd ca a doua zi s-o taie pe dînsa. Dar în acea noapte, el însuşi a fost tăiat de coasa morţii. Iar sfînta a rămas vie în temniţă, slăvind şi mulţumind lui Dumnezeu.
    După pieirea neaşteptată a lui Urban, a venit în locul lui un ighemon, cu numele Dion, căruia i s-a spus despre Hristina, care şedea în temniţă. Scoţînd-o pe dînsa şi punînd-o înaintea judecăţii sale, mai întîi se ispitea să înşele pe muceniţă cu îmbunări şi s-o depărteze de Dumnezeu. Apoi, văzînd-o nestrămutată în sfînta credinţă, a muncit-o mult, bătînd-o, strujind-o cu unghii de fier şi arzînd-o cu foc. El, arzînd o tigaie de fier, a poruncit să întindă pe sfînta goală, silind-o să se închine idolului Apolon. Dar muceniţa petrecea statornică în mărturisirea preasfîntului nume al lui Iisus Hristos, iar pe idolul Apolon l-a sfărîmat cu rugăciunea. Cînd idolul a căzut şi s-a prefăcut în bucăţi, atunci a căzut la pămînt şi ighemonul Dion şi a rămas mort.
    Diavolul care locuia în idol, sfărîmîndu-i-se capiştea, a răpit sufletul slujitorului său celui osîrdnic şi l-a făcut să vieţuiască în iad împreună cu el, iar pe sfînta muceniţă iarăşi a primit-o temniţa şi legăturile. Pătimirea fecioarei lui Hristos nu era fără de roade, căci poporul, văzînd nişte minuni ca acelea, slăvea pe Unul Dumnezeu, Iisus Hristos, şi au crezut în El ca la trei mii de suflete. Mulţi veneau la sfînta, care a fost ţinută în temniţă multă vreme, şi se învăţau de la dînsa, pînă ce a venit alt ighemon cu numele Iulian. Acela, scoţînd asemenea pe sfînta la judecată, i-a dat felurite munci. Mai întîi a aprins un cuptor mare, în care, arzînd trei zile focul, a aruncat în el pe muceniţă şi apoi l-a închis. Sfînta fecioară Hristina a petrecut în cuptorul acela cinci zile nearsă de foc, precum de demult tinerii cei din Babilon şi, şezînd ca într-o cămară, cînta, slăvind pe Dumnezeu; căci îngerii Domnului erau cu dînsa, udînd şi răcorind cuptorul.
    După acele cinci zile, deschizîndu-se cuptorul, s-a aflat sfînta vie şi întreagă, neatinsă de foc cîtuşi de puţin şi se preamărea Dumnezeul creştinilor, iar păgînătatea se ruşina. Ighemonul acela, orbindu-se de răutatea diavolească, nu cunoştea puterile lui Dumnezeu, ci socotea vrajă o minune mare ca aceea. Deci, silindu-se să biruiască pe cea nebiruită, a chemat vrăjitorii şi fermecătorii, care ştiau să farmece şerpi, vipere şi scorpii şi să le dea drumul împotriva muceniţei, ca s-o omoare cu muşcăturile lor otrăvitoare; dar nici una dintr-însele n-au vătămat-o, deşi se tîrau şi se încolăceau împrejurul trupului ei. Fermecătorul cel mare stătea aproape şi întărîta cu şoptiri şi meşteşugiri pe acele tîrîtoare, ca să muşte pe fecioară. Dar toate acelea, din porunca lui Dumnezeu, s-au întors cu mînie spre acel vrăjitor şi îndată l-au omorît cu muşcăturile lor. Sfînta a zis către tîrîtoare: "Vouă, şerpilor, viperelor şi scorpiilor, vă poruncesc în numele lui Iisus Hristos, să vă duceţi fiecare la locul vostru şi să nu vătămaţi pe nimeni". Atunci îndată s-au risipit, ducîndu-se fiecare la locul său.
    După un ceas, Sfînta Hristina s-a milostivit spre cel omorît şi, rugîndu-se Domnului, l-a înviat şi l-a făcut creştin. Dar nu numai pe acela, ci şi mulţi, căci, văzînd nişte minuni ca acelea preaslăvite, au crezut în Domnul. Ighemonul mîniindu-se, a poruncit să taie feciorescul piept al sfintei. Deci, tăindu-l, curgea din rănile ei lapte în loc de sînge. După aceea, i-a tăiat şi limba, care slăvea pe Hristos Dumnezeu. Dar muceniţa, chiar după tăierea limbii, vorbea bine. Ea, apucînd limba cea tăiată, a aruncat-o în faţa ighemonului şi, lovindu-l în ochi, i-a zis: "Păgîne, iată, mănîncă limba mea!" Ighemonul a orbit din lovitura aceea, iar sfînta binecuvînta pe Dumnezeu foarte mult, iar pe idoli şi slujitorii lor îi ocăra. Ighemonul, nesuferind să audă mai mult acele ocări şi mîniindu-se şi pentru orbirea ochilor săi, a poruncit s-o dea la moarte. Deci sfînta, fiind împunsă de ostaşi cu fiare ascuţite, şi-a dat cinstitul şi sfîntul ei suflet în mîinile Domnului său.
    Astfel sfînta fecioară cea fără de prihană şi Marea Muceniţă a lui Hristos Hristina, prin care Domnul a făcut minuni cu puterea Sa cea mare, a pătimit de la trei cumpliţi muncitori; dar aceia n-au putut să biruiască pe această singură fecioară. Un oarecare om din neamul ei, crezînd în Hristos, a luat pătimitorul ei trup şi l-a îngropat cu cinste. Acestea s-au făcut, împărăţind peste romani şi peste elini păgînul Sevir, iar peste noi stăpînind întotdeauna Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, se cuvine cinste şi slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
    O, de trei ori fericită muceniţă Cristina, ceea ce te-ai învrednicit a pătimi pentru Hristos, ajută-ne şi pe noi să primim cu dragoste şi înţelegere ispitele ce vin asupra noastră. Ca ceea ce nu ai cârtit niciodată în timpul muncilor, ajută-ne să nu cârtim pe cărarea vieţii celei trecătoare asupra întâmplărilor ce se abat asupra noastră.
    Asemeni ţie celei ce te-ai rugat cu lacrimi fierbinţi şi cu post spre a ţi se descoperi tainele cele ascunse şi pentru a putea ajunge cu bine la limanurile cereşti, ajută-ne şi pe noi să ne putem ruga şi posti că să ne simţim şi noi că trăim pentru şi în Dumnezeu şi să nu ne pierdem timpul în deşert. Mijloceşte înaintea lui Hristos, cu îndrăzneala ce ai dobândit-o, să ne mântuiască cu judecăţile pe care le ştie El, că ajungând şi noi în cereasca împărăţie să slăvim pururi pe Tatăl şi pe Fiul şi pe tine mijlocitoarea noastră. AMIN!

    MOASTELE SFINTEI HRISTINA(CRISTINA)se afla în Biserica “San Francesco della Vigna” – Venetia - Italia.
    sursa:http://www.ortodoxia.md/proloagele-sfintilor-si-a-sfintelor

    joi, 4 octombrie 2012

    Sfintii Petru si Fevronia(Efrosinia)

    Sunt sigura ca putini dintre voi cunosc viata Sfintilor Petru si Fevronia. Pe mine m-a cucerit iremediabil. 
    Fascinanta lor poveste de dragoste aduce împreună vraja inocentă a basmului cu dorurile romanticilor şi cu trezvia vieţii duhovnic
    eşti, într-o nestemată a literaturii medievale unică în Vieţile Sfinţilor.
    Capacitatea lor de a întregi în plan spiritual un model de cuplu creştin îi face azi deosebit de preţioşi.
    Demult, cetatea Muromului a fost tulburată de un duh necurat, care o ispitea noaptea pe soţia cneazului. Întrebându-l cum poate fi alungat, cneaghina află că pieirea i-o vor aduce “braţul şi sabia lui Petru Agrikov”.
    Petru, fratele mai mic al cneazului, îndrumat de un înger, găseşte o sabie în biserica mănăstirii de maici a Înălţării Sfintei Cruci. Intr-o zi, vazindu-si fratele in 2 locuri simultan, a inteles ca cel, ce sedea cu sotia lui Pavel, e zmeul si l-a omorit. Cind l-a lovit cu sabia, a fost stropit de sângele zmeului iar locurile unde a nimerit pe corp l-au umplut de lepră.
    După străduinţe zadarnice de vindecare, ajunge la Fevronia, o fată săracă, vestită pentru puterile ei tămăduitoare. Sluga lui Petru intra intr-o casa, unde era o tinara ce tesea. Ea vorbea prin ghicitori, si sluga a rugat-o sa-i explice, ce avea in vedere. Si intelese astfel, ca fata poseda o intelepciune speciala. Ea i-a spus ca ar putea vindeca cneazul, dar cu o singura conditie – el va trebui sa o ia de sotie. Petru acceptă şi este vindecat, dar refuză să-şi respecte făgăduinţa. Se umple din nou de lepră şi se întoarce ruşinat la Fevronia, implorând-o din nou să îl vindece, iar fata îi impune aceeaşi condiţie. Petru consimţi şi o luă de nevastă.
    La scurtă vreme, cneazul muri şi conducerea Muromului îi reveni fratelui său mai mic, Petru. Astfel, şi Fevronia ajunse cneaghină. Însă boierii nu o iubeau, pentru că era de obârşie umilă. O invinuise ca stringe dupa masa farmiturile, de parca ar duce foame. Odata Petru ii deschise pumnul, in care a strins farmiturile si a vazut ca acolo era tamiie. De atunci nu o mai incercase niciodata. Boierii insa nu se lasau si i-au propus sa plece, luind cu ea toate bogatiile, pe care ar dori sa le ia. Ea a ales sa-si ia cu sine doar sotul. Petru se supuse voii soţiei şi cei doi părăsiră cetatea şi înalta dregătorie. Pe drum, câteva semne minunate făcute de Fevronia îl îmbărbătează.
    Boieri nu s-au impotrivit, crezind fiecare ca va fi ales cneaz in locul lui Petru. Si astfel sotii sfinti parasise Muromul, calatorind cu corabia pe riul Oka. In timp ce plateau, vazuse Fevronia, cum o sluga o priveste cu nesat. S-a apropiat de el si l-a rugat sa bea apa din riu, luind apa mai intii de pe o parte a corabiei, apoi de pe alta parte. Dupa ce el a gustat apa, ea l-a intrebat, daca apa luata din diferite locuri a riului difera la gust. Sigur ca era aceeasi! Atunci ea i-a spus, ca asa si natura feminina e unica, si nu are de ce sa se uite la alte femei, decit la sotia sa. Seara au tras la mal sa cineze. Au improvizat o construtie necesara pentru a pregati mincarea, taind cativa copacei tineri. Dupa cina Fevronia a infipt copacii taiati in pamint si a zis ca dimineata ei vor deveni copaci mari si inverziti. Asa s-a si intimplat.
    Boierii, neputind sa ajunga la consens, au inteles ca fara cnejii sfinti nu pot conduce tinutul, si i-au chemat inapoi. Ei s-au intors si au domnit in pace si dragoste, mereu facind dupa legile Domnului si respectind vointa Sa, fiind poporului sau cneji milostivi si grijulii.
    Se rugau Domnului sa moarta in acelasi timp si au lasat testament sa fie inmormintati in acelasi sicriu, care era special pregatit din piarta pentru amindoi. Cu citiva ani inainte de moarte s-au calugarit. Petru a luat numele David, iar Fevronia – Efrosinia. Pe cind Efrosinia broda chipurile sfintilor pe o tesatura bisericeasca, trimise David la ea un sol cu vestea ca se pregateste de moarte. Efrosinia l-a rugat sa mai astepte, pentru a termina lucrarea. Peste un timp trimite David inca o data solul cu cuvintele ca moare, ea il roaga si a doua oara sa o mai astepte. A treia data David ii transmite ca nu mai poate astepta, moare. Efrosinia, mai avind inca putin de brodat pentru a termina lucrarea, totusi a intepat acul in tesatura, a prins cu grija ata in jurul acului si a murit si ea.
    Oamenii s-au gindit ca nu e bine sa-i inmorminteze in acelasi sicriu, fiindca erau calugari. Si i-au pus in sicrie diferite in diferite manastiri, iar sicriul din piatra il lasase pustiu in catedrala Sfintei Nascatoare de Dumnezeu. Dimineata au gasit sicriile goale, iar corpurile au fost gasite in sicriul comun. Oamenii n-au inteles ce s-a intimplat si iarasi i-au plasat in locuri diferite. A doua zi corpurile sfintilor au fost gasite din nou in sicriul comun. Si intelesera in sfirsit, ca asa e voia Domnului si i-au inmormintat impreuna. In prezent moastele lor se afla in Manastirea Sfintei Treimi in orasul Murom.
    Se considera ca data mortii lor e 8 iulie 1228. In Rusia ziua de 8 iulie e zi de sarbatoare oficiala –“Ziua familiei, dragostei si fidelitatii”, ce se serbeaza din 2008 in numele Sfintilor Petru si Fevronia.

    Sfantul mucenic Fanurie - viata si patimirea


    Sfantul, nu se stie cand s-a dus spre Domnul, caci nu se stie cand i s-a taiat capul si nici numele
    cetatii nu s-a retinut. In anul 1500 d. Hr. niste pastori pasteau turmele in valea unor munti prapastiosi,
    in tot acest timp, varful celei mai grozave rapi era luminat de o lumina care nu s-a stins tot timpul.
    Cand pastorii si-au facut bani suficienti, s-au gandit sa se intoarca la casele lor, din mare
    departare fiind fiecare, dintre cei mai curajosi, banuind ca in varful acelui munte era o comoara, s-au
    legat cu franghii groase si ceilalti i-au ajutat si s-au suit la acea inaltime. Era acolo o pestera, in care
    erau sfintele moaste, si ardea o faclie mare, aceea pe care o vazusera tot timpul pastorii, iar pe pieptul
    sfintelor moaste era o piele de dobitoc pe care era scris cu ceva tare toata viata  Sfantului Mare
    Mucenic Fanurie pe care o redam mai jos.
    In cetatea parintilor acestui sfant era un mare negustor - tatal acestui sfant - cel mai bogat din
    acele locuri, care avea 13 baieti dintre care cel mai mare era Fanurie, care avea atunci 12 ani.
    Si cum era obiceiul locului, acesta urma filosofia; era bland, silitor la carte, foarte milostiv,
    dar era pagan ca si intreaga lui familie. Mama lui era buna si frumoasa, avea tot ce-i trebuie, dar nu
    voia sa stie despre treburile si averea sotului ei. Intr-o zi, inapoindu-se cu multi bani si lucruri, sotul
    ei a fost atacat, ucis si jefuit, iar datornicii indata ce au auzit aceasta, desi ei aveau de dat, au venit sa
    ceara ce nu li se cuvenea. Astfel, in scurt timp, mama lui a ramas saraca, locuind intr-o bucatarie, dar
    si acolo ea era napastuita, fara nici un mijloc de a se hrani cu cei 13 copii.
    Intr-o zi Fanurie a povestit de mama sa unui copil, ca mama sa era o sfanta pentru ca toata
    ziua plange si se roaga, dar ca ei, copiii, au mancare si sunt ingrijiti, insa nu stie de ce mama lui se
    imbraca in haine tot mai saracacioase. Ei, copiii nu o suparau, dar ea plangea toata ziua. Atunci
    prietenul sau i-a spus urmatoarele: "Bine, bine, pazeste tu pe mama ta intr-o seara si sa-mi spui mie a
    doua zi cand ne vom vedea la scoala daca e sfanta sau nu."

    Atunci copilul Fanurie a pandit-o si seara dupa ce mama sa le-a dat sa manance si i-a culcat
    pe toti, fiind sigura ca toti copiii ei dorm, si-a spalat fata, s-a uns cu aromate, si-a pus valul si haine
    scumpe cum nu mai vazuse niciodata Sfantul Fanurie si a plecat. Copilul a urmarit-o si a vazut-o ca a
    intrat intr-un local de noapte, de petrecere, unde majoritatea oamenilor din local erau beti. Mama lui
    juca in acest local si avea primul numar, in timpul jocului canta plangand, caci n-ar fi vrut copiii sa
    afle prin ce sacrificii le castiga hrana de toate zilele, ca sa fie cu ei. Iar oamenii din local o credeau
    beata si in aceasta stare in care se afla era mai mult decat frumoasa. Atunci Fanurie s-a apropiat de
    tribuna si a strigat o data tare:
    "Mama!" La glasul copilului, mama, de groaza si de durere ca a fost descoperita de fiul ei cel
    mai mare, a cazut jos. Plecand din local, Fanurie a parasit cetatea si s-a dus la malul unei ape mari,
    care curgea in apropierea acelei cetati - nu cu putine greutati, caci isi zdrobise picioarele de pietre in
    fuga lui disperata.
    La malul apei, a vazut niste pastori care voiau sa treaca pe celalalt mal cu o corabie. El i-a
    rugat atunci sa-l treaca si pe el dincolo. Pastorii plecand in ale lor, Fanurie a ramas singur pe tarm.
    in acea pustietate salasluia un pustnic batran care de 65 de ani nu mai vazuse chip omenesc, fiind
    foarte imbunatatit si placut Domnului, care dandu-i un toiag Domnul, i-a zis:
    "Du-te repede la malul apei si ia de acolo pe placutul Domnului Dumnezeu Fanurie, ca fiind
    ales de Domnul, sa fie ajutator celor in nevoi. Desi de la chilia sfantului si pana la malul apei era cale
    de trei zile, avand de coborat un munte foarte aspru - prin puterea lui Dumnezeu - sfantul a ajuns
    langa Fanurie, dupa o ora si a spus copilului: "Vino la mine Fanurie!" Iar copilul auzind numele sau
    a raspuns: "Au tu ai cunoscut pe tatal meu?" Apoi a mai zis asa: "Daca ai fi cunoscut tu pe mama
    mea, mai bine as fi ramas aici sa ma manance fiarele salbatice."

    Sfantul mirandu-se intru sine, a tacut. Si iarasi, prin minune, au suit muntele cel cumplit intrun ceas, drum care cu piciorul nu se putea face decat in opt zile, fiind foarte stancos si prapastios.
    Aici, in pestera sfantului celui batran, a trebuit sa se lupte cu asprimea firii lui Fanurie, ca sa-l
    faca crestin si totodata, ca sa-l faca sa ierte pe mama sa. Dupa botezare, Fanurie a fost slobozit sa se
    duca in cetate ca sa ia iertaciune de la mama sa si sa vada cum este situatia fratilor sai. Dar,
    inapoindu-se in cetate, a aflat ca mama lui nu cazuse lesinata, ci chiar moarta in acea noapte, iar
    fratii sai, dupa ce a fost ingropata ea, s-au impartit intre neamuri, fara sa stie unde se gaseste fiecare.
    Fanurie s-a intors inapoi in pustie, nemaiavand nici o legatura cu cele lumesti.
    Si atat a sporit in cele duhovnicesti dupa aceea, intrecand chiar pe acel sihastru cu post si
    rugaciuni, si era atat de milostiv, ca facand si lucrand ogoarele, alerga adunandu-le si hranea pe
    drumeti, aducand pe spatele sau si apa de baut. Hrana lui, la inceput, timp de trei ani, a fost din trei
    in trei zile, mancand atata paine muiata cat lua cu doua degete dintr-o sticla, stapanindu-se mult, a nu
    lua nici apa, iar dupa aceea, a inceput a manca, numai sambata si atunci destul de putin.
    El se impartasea des cu Dumnezeiestile Taine, cerceta pustnicii din acea pustie, si se ostenea
    mult, pentru a cara cu mainile atat radacini pentru hrana, cat si sa scoata pietre, de pe prea putinul
    pamant din preajma chiliei lor pustnicesti  - semanand putine legume si cine va putea spune
    privegherile lui de toata noaptea, arsita si gerul, caci coliba lui fiind dincolo de munte, nu avea
    acoperis, cerand Domnului Dumnezeu, ca prin a-ceasta rabdare, sa-i dea si lui, dincolo de moarte, un
    acoperis in cerul Sau cel dumnezeiesc.
    Si atata milostenie avea, incat si pe fiarele care se atacau intre ele, le impaca, ingrijindu-le,
    daca erau ranite si aranjandu-le culcusuri bune, ca nu de putine ori, l-a gasit parintele lui (pustnicul),
    culcat alaturi de vreun sarpe mare, care in timpul somnului lui Fanurie il pazea in gura vizuinei ca sa
    nu-l atace vreo alta fiara.
    De asemenea, el avea darul, ca cei ce sunt atacati de multe fiare de prin pustietati, sa le certe
    pe ele si sa le porunceasca lor a se salaslui mai departe intr-o prapastie si sa nu mai supere pe vreun
    om, incat si fiarele cele mai de temut, cand erau atacate de om sau de alta fiara mai puternica, desi nu
    aveau grai, intorceau ochii spre coliba lui Fanurie si indata erau scapate. Deci s-a facut iubit de toate
    pustiile, din imprejurimi si mai departe, iara toti locuitorii pustiului multumeau lui Dumnezeu ca le-a
    trimis lor pe acel tanar prea imbunatatit, care si fiarele le imblanzeste si pe oameni ii tamaduieste.
    Era in apropierea acelei pustii, o cetate mare si frumoasa, cu oameni foarte inrautatiti si plini
    de boli si lucruri necurate. La rugaciunea celor buni, a fost chemat sa se duca si sa ajute in neputinte
    si in boli sfantul, desi, nu voia sa paraseasca pustia, totusi pentru locurile celor nevoiasi si pentru
    rugamintea cuviosilor pustnici de a-i milui, de a-i mangaia si de a-i tamadui, s-a supus si s-a dus in
    acea cetate.
    Si cine va spune marea lui bunatate catre cei saraci, in special catre vaduve si orfani,
    gandindu-se la fratii Iui si la mama lui, ca niciodata, o rugaminte a acestora nu a ramas neascultata,
    vindecand bolile cele mai cumplite, dregand si indreptand ochii orbilor, ajutand surzilor sa auda,
    precum si mutilor din nastere, numai cu  rugaciunea sa, cu lacrimi, catre Dumnezeu, nemancand
    niciodata pana nu se implinea rugaciunea, neodihnindu-se pe patul sau si multe siroaie de lacrimi
    varsa, ca si hainele si le uda de la lacrimi. Caci asa spunea fericitul si preafericitul:
    "Miluieste, Doamne, pe acesti necajiti, ca zidirea Ta sunt, deschide ochii, ca sa vada
    frumusetea cerului Tau si lumina zilei, si sa nu mai fie ei cu picioarele zdrobite de pietre, nici cu
    rusinea neamului lor".
    Asemeni, cu lacrimi multe, se ruga pentru muti, pentru care spunea:
    "Deschide buzele lor cele inchise, lumineaza-le mintea, ca sa Te slaveasca pe Tine, si cu
    buzele lor sa sarute chipul Tau cel nefacut de mana si cu lacrimi sa spele intrarile in biserica, ca
    astfel sa se proslaveasca numele Tau cel sfant".

    Iar pentru surzi se ruga cu mai multe lacrimi zicand:
    "Auzi-ma pe mine, Doamne, in ceasul acesta, de acum si cerceteaza si deschide auzul robilor
    Tai, ridica greutatea neauzirii, ca auzind sa auda glasul clopotelor Tale cele sfinte, sunetele rotilor si
    toate sunetele de pe pamant.
    Si atat de mare era rugaciunea lui catre Dumnezeu si plangerea, ca uneori, si paganii
    plangeau auzindu-i rugaciunile si vazandu-i lacrimile.
    Atat de frumos si de frumoase rugaciuni facea catre Dumnezeu, incat si pruncii cei sugari se
    apropiau de dansul cu mainile lor nevinovate si mai necuvantator fiind ii spuneau:
    "Mai rabda putin Fanurie si Tatal tau cel din ceruri te va mangaia in curand, implinind
    cererile tale".
    Deci un an de zile a mers in toate laturile cetatii, vindecand, mangaind si botezand si
    invatandu-i dreapta credinta, iar diavolul, uratorul binelui, foarte s-a maniat, fiindca toti robii lui ii
    luasera si-i indreptasera minunatul Fanurie, si prefacandu-se intr-un tanar strain s-a prezentat la
    imparatul acelei cetati, spunandu-i ca un tanar s-a salbaticit, spunand minciuni,  despre sfantul, ca
    doreste ca toata cetatea sa fie de partea lui si pe imparat sa-l inlature si ca toate cele faptuite de el, nu
    sunt cu puterea lui Dumnezeu, ci cu vraji, ca poporul sa fie cu el si sa poata inlatura pe imparat".
    Aceasta o spuneau rauvoitorii mincinosi, intelegand buna credinta a imparatului, ca de cand
    era Fanurie, ei nu mai puteau sa fure din visteria statului si nici sa mai faca rautatile cinstite.
    Dupa multe staruinte si vorbe mincinoase, ei au hotarat ca imparatul sa-l piarda si sa-i taie
    capul, insa poporul, care vazuse atatea minuni de la sfantul, vaduvele, orfanii si cei tamaduiti, chiar si
    nevrand sfantul, l-au trecut la o alta cetate, facandu-se plangere mare cum nu se mai vazuse, pentru
    ca se lipseau de bunatatea sfantului si de marele lui ajutor, fara de nici o plata.
    Pentru aceasta, poporul care cunoscuse dreapta credinta prin Sfantul Fanurie  - a facut
    plangere de patruzeci de zile, cu post si rugaciune si nu se putea mangaia, pentru ca Sfantul nu mai
    era cu dansii.
    Astfel si in cea de a doua cetate, sfantul a tamaduit, a povatuit si a mangaiat oamenii, ca si mai
    inainte, neprimind nici macar paine, pentru ostenelile sale, hranindu-se in pustie cu radacini. Si iarasi
    a ridicat razboi satana si la fel a hotarat imparatul dupa sfatul sfetnicilor sai, sa-l dea la moarte. Ca
    si in prima cetate, poporul cu plangere tot atat de mare, l-a trimis cu sila, peste hotar in alta tara,
    unde in zilele acelea, se intamplase ca unica fiica a stapanului cetatii sa moara si sa fie chemati de
    mai multe ori vracii si toti slujitorii, hotarandu-se sa dea jumatate din imparatia sa celui ce o va
    aduce la viata, insa nu numai ca nu au readus-o la viata, dar fiind de mai multe zile moarta, incepuse
    a putrezi si desi se varsau mirodenii si se ardea multa tamaie, mirosul ajungea pana departe.
    Una din slugile imparatului i-a spus:
    "Imparate, este un tanar frumos care vindeca orice boala, ba chiar si mortii inviaza, facand
    rugaciuni catre Hristos, despre care am auzit ca a fost spanzurat pe lemn, dar nu le da bolnavilor sau
    mortilor nici un fel de doctorie, nu se atinge de ei si nici nu primeste ca plata o bucata de paine".
    Acestea auzindu-le imparatul, degrab a trimis sa-l aduca inaintea sa, trimitandu-i carte
    imparateasca si facand pregatiri de mare ospat. Sfantul Fanurie, n-a primit nici macar calare sa vina, desi era drum anevoios si ostenindu-se cu picioarele sale de mai multe zile de drum, s-a prezentat in
    fata imparatului.
    A fost dus in camera moartei, unde poruncind sa stea numai parintii, el si moarta, ca sa nu
    vina popor - a lacrimat catre Dumnezeu mult rugandu-se de dimineata pana Ia miazazi si era foarte
    mahnit intru sine ca nu. era ascultaat de Dumnezeu. Atatea lacrimi a varsat, ca se facuse o baltoaca in jurul lui, incat si imparatul si imparateasa se mirau de marea lui bunatate si de multa lui rugaciune,
    in acel ceas, o raza a stralucit deasupra moartei. Atunci, sfantul s-a ridicat in picioare, a prins mana
    celei moarte si putrede si i-a zis:
    "In numele lui Hristos lisus Cel Rastignit, scoala-te si vino inapoi la parintii tai!"
    Si deodata, moarta cea putreda, a sarit drept in picioare, lepadand legaturile de pe dansa si a
    strigat cu glas mare:
    "Mare este Dumnezeul lui Fanurie caci in iadul cel mai de jos fiind, unde ma chinuiam
    impreuna cu cei ce s-au inchinat idolilor si eram batjocura si chinul dracilor, iadul m-a varsat afara
    cu mare frica, temandu-se la auzul numelui lui Fanurie. Deci, tata, mare este credinta si mare este
    Dumnezeul crestinilor, iar toti dumnezeii paganilor sunt draci".
    Imparatul a vrut sa-i dea jumatate din imparatie sfantului, dar el n-a primit nimic, ca
    intotdeauna. S-a facut deci petrecere in toata cetatea imparatului, iertand robii si slobozind pe cei din
    temnita, caci aceasta a fost plata pe care a cerut-o sfantul Fanurie.
    Iar imparatul cu toti oamenii sai, au cerut botezul si s-au facut crestini. Sfantul a plecat din
    cetate si a vindecat si a tamaduit ca si in celelalte cetati. Deci s-au maniat pe el toti vracii si cei ce
    faceau vraji, caci i-a rusinat pe ei in fata imparatului, ca nimic, nici vrajile, nici leacurile lor nu au
    reusit sa o invieze, iar sfantul a inviat-o numai cu cuvantul.
    Pentru aceasta, para mare au pornit impotriva lui,"numindu-l mare (vraci) si vrajitor si
    spunand imparatului ca Fanurie a ucis pe fiica lui cu vrajile ca apoi sa se preffaca ca a inviat-o, ca
    astfel poporul sa-L numeasca pe el imparat. imparatul auzind s-a umplut de manie si strigand pe toti
    sfetnicii lui si pe cei necredinciosi, care toti erau impotriva lui Fanurie, au hotarat sa-i taie capul, dar
    fiind convis ca e asa de mare vrajitor, a chemat pe toti calaii cetatii, si a tras la sorti pe trei, dintre cei
    mai aprigi, care nu-si mancau painea lor pana nu-si muiau mainile in sange.
    Si cine va putea spune batjocurile, bataile cu pietre, scoaterea suvitelor de piele de-a lungul
    trupului, smulgerea dintilor, loviturile cu palme, scuiparile si intepaturile cu sulita peste tot trupul,
    peste care s-a turnat sare si otet, ciuntirea chipului, adica taierea mainilor, a degetelor de la picioare
    si a urechilor, incat sangele de la fata se impreuna cu cel de la picioare si uda tarana drumului pe
    care trecea.
    Fiecare pagan se straduia cum sa-l chinuiasca mai rau, iar sfantul se ruga Domnului, ca si
    mucenicul Stefan:
    "larta-le lor pacatele acestea ca nu stiu ce fac, ca mai mult imi este mie cununa muceniceasca
    pentru care eu le multumesc."
    Pentru aceasta s-a pornit plangere mare de catre poporul crestin si de cei tamaduiti de catre
    sfantul, pentru ca l-au chinuit asa de cumplit pe el care nu facuse decat bine tuturor. Dar sfantul era
    vesel ca merge mai degraba la placutul lui, Hristos. Astfel, a pornit sfantul Fanurie la locul de osanda
    avand varsta de 19 ani, el mergea cu mare bucurie, ca sa se ajunga cat mai curand catre Hristos cel
    prea iubit, ca ii ajungea lui calatoria pe acest pamant.
    De o parte mergeau crestinii cei tamaduiti, vaduvele si orfanii cetatii, cu plangere spunand:
    "Cum vom pierde pe cel ce ne-a iubit pe noi? Cum se vor inchide ochii prea frumosi care au
    deschis ochii nostri orbi din nastere? Cum se va inchide gura cea de miere curgatoare care ne-a dat
    graiul, noua celor muti, fara de glas? Cum se vor astupa urechile celui ce s-a milostivit de plangerea
    si durerea noastra, miluind pe orfani, mangaind pe vaduve si aducand bucurie pe fetele celor ce n-au
    cunoscut decat intristarea si lacrimile? Cine va spune la plangerea lor, cuvintele cele cu mare durere,
    incat si din partea paganilor au inceput sa se verse lacrimi pentru ca cei  ce venisera impotriva lui,
    erau foarte multi si strigau sa se termine cat mai curand cu acest vrajitor si vrajmas al imparatului.

    Sfantul Fanurie a cerut atunci voie sa-si faca ultima rugaciune si s-a rugat astfel:
    "Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce ai miluit pe acestia care au facut plangere si strigare, fa
    ca tot cel ce va face o turta cu ulei si zahar, sau o placinta si o va da saracilor sa fie ascultat in orice
    durere dreapta va avea. Aceasta zic sa fie pentru  iertarea pacatelor mamei mele, care a murit
    pacatoasa."
    Si atunci s-a facut tunet din cer si s-a auzit glasul Domnului astfel:
    "Fie Fanurie dupa cuvantul tau si tot cel ce te va chema pe tine in ajutor sa fie ascultat de
    Mine si tu vei fi ajutorul celor din nevoi."
    Atunci, cei necredinciosi care strigasera asupra lui, vazand minunea, multi au cerut sa fie
    botezati si sa-i faca si pe ei crestini. Dar sfantul nu avea nimic cu sine si nici apa primprejur. Deci, sa rugat a doua oara Domnului sa-i ajute pe cei ce vor sa ia  credinta crestineasca. Si iata minune
    mare, ca a plouat numai pe cei ce voiau sa ia botezul, iar cei ce n-au cerut Botezul, desi se aflau langa
    cei dintai, nu s-au udat nici macar cu o picatura de apa. intre cei ce s-au botezat au fost si cei trei
    calai, care acum n-au vrut sa-I mai execute pe dansul.

    Sfantuf Fanurie le-a fagaduit lor atunci ca implinind porunca imparatului, el le fagaduieste ca
    astazi vor fi impreuna cu el, in Rai, si au tras la sorti, care sa-i taie capul. Plangerea calailor este
    mult mai jalnica, decat a poporului crestinesc, pentru ca cuvintele lor erau pline de durere, ca ei
    luasera viata oamenilor, iar sfantul le daduse viata, ei luasera painea vaduvelor si orfanilor, iar
    sfantul le purta de grija si-i miluise. El varsase paraie de lacrimi si ei, sange nevinovat. Sfantul a
    varsat lacrimi pentru toti cei necajiti. Apoi, sfantul Fanurie si-a plecat capul pe butuc - dar dupa
    taiere, nu a curs nici sange, ci lapte si o minune - capul a mers in jurul trupului si limba a grait astfel:
    "Asa cinsteste Hristos pe cei ce cred in El".
    Deci, intorcandu-se poporul, atat cel crestin cat si cel necredincios, unii strigau de bucurie ca
    au scapat de sfant, iar cei intorsi la dreapta credinta, precum si vechii crestini, au facut plangere
    mare, ocarand pe imparat, pentru nerecunostinta lui si i-au zis lui:
    "Au ai uitat invierea fiicei tale? Tamaduirea bolnavilor si a celor indraciti? Pentru ce te-ai
    maniat asupra lui, care nici rasplata n-a luat si in hotarele tale adusese pace?"
    Spaimantandu-se imparatul pentru acestea, a dat porunca ca mai intai sa fie omorati calaii.
    Primul nefiind destul de intarit in credinta, se temea. Atunci a aparut sfantul mucenic Fanurie in vazul
    tuturor, intr-o aureola asemeni sfintilor celor din veacuri, imbracat in armura de roman, cu parul cret
    si negru, iar in mana tinea o faclie mare aprinsa; si a cazut frica mare peste imparat si peste toti
    sfetnicii lui mincinosi, temandu-se de sfantul, sa nu-i rapeasca din lumea aceasta, rasplatindu-le lor
    nedreptatea.
    Dupa taierea primului calau, din cer s-a pogorat o cununa de trandafir care s-a asezat pe
    capul lui taiat, umplandu-se tot pamantul de mireasma, iar din trupul lui, (desi cu putin inainte
    varsase sange nevinovat, dar pentru credinta lui si intoarcerea lui la Hristos), a izvorat mir. Asemeni
    s-a intamplat si cu ceilalti doi calai. Trupurile lor au fost ingropate pe un maidan si oricine cadea in
    talharii si isi intorceau ochii catre locurile acestea, era scapat.


    De atunci nu s-a stiut ce s-a facut cu sfintele moaste ale Sfantului Mucenic Fanurie, pana cand
    el a vrut sa se arate din nou in anul 1500 d. H. dupa cum s-a spus la inceput.
    Mult ajutor a adus crestinilor acest mare sfant; cand au cerut ajutor, facand turta si placinta, se
    rugau sfantului pentru orice nevoie dreapta ce aveau. De aceea i se spune sfantului "aratare", caci cei
    ce au credinta mare si nu se indoiesc, sunt ajutati grabnic de catre Sfantul mare Mucenic Fanurie.
    Turta se face de noua ori si se imparte numai saracilor, iar dupa ajutorul primit, se face pentru
    sfantul, o placinta mai mare, cel in nevoie, ostenindu-se cu maniile sale - si tot la saraci sa fie impartita
    cu multumita, sfantului. Pomenirea acestui sfant mare Mucenic Fanurie, se savarseste la 27 august, iar
    turtele se pot face, in afara de Duminica, in orice zi.
    Multe sunt minunile sfantului dupa ducerea de la noi, atat celor din veacurile acelea, cat si
    noua, care ne-am invrednicit a-l pomeni cu turte si placinta, caci cu adevarat - aratare - este ca celor ce
    il cheama cu credinta, li s-a aratat ori sfantul, ori implinire in cererile lor. Amin.

    sursa:http://sfantulfanurie-gruiu.ro/Atasamente/Viata%20Sfantul%20mucenic%20Fanurie.pdf






    Twitter Delicious Facebook Digg Stumbleupon Favorites More